miercuri, 24 noiembrie 2010

Amintiri de la Liceul de Arta




Îmi amintesc şi acum, foarte clar, clădirea înaltă cenuşie care, lipită de alte clădiri la fel de înalte, închideau un patrulater.Cea mai valoroasă construcţie a acestui patrulater, era atunci ca şi astăzi,Prefectura. În această clădire cenuşie,care se afla pe partea opusă Prefecturii, a fost găzduită Şcoala de Muzică din Craiova în al doilea an de funcţionare a ei,1957. Acum se află acolo un parc.În acei ani se aflau la parterul clădirii,o patiserie,un cinematograf,un fotograf celebru în Craiova şi alte mici prăvălii. Localul de atunci nu era potrivit pentru sălile de instrument deoarece nu erau izolate fonic. Sălile erau înalte, încălzirea se făcea cu lemne, erau multe uşi, ceea ce deranja activitatea din orice clasă de instrument. Cel mai neplăcut şi dăunător lucru erau însă pianinele proaste pe care ne era foarte greu să lucrăm şi să obţinem sunete de calitate. Totuşi,în 1957 când mi-am început activitatea la Şcoala de Muzică, eram mulţumită că s-a înfiinţat o astfel de şcoală în Craiova, unde eu puteam fi profesoară de pian. Impactul infiinţării acestei şcoli a fost foarte mare. Cifra de şcolarizare impusă de Ministerul Educaţiei şi Învăţământului era de aproximativ 200 de elevi, iar în şcoală au venit încă de la început peste 500. Profesorii şcolii erau foarte aglomeraţi cu acest număr mare de elevi, dar i-am păstrat cu gândul că la sfârşitul anului şcolar îi vom selecta pe cei mai buni. Îmi amintesc că făceam multe ore suplimentare, neplătite desigur, pentru a face faţă atât nivelului scăzut de pregătire a elevilor, precum si numărului mare al acestora. La înfiinţarea şcolii am primit o Programă analitică , specifică fiecărui instrument, întocmită de cei mai renumiţi profesori din ţară şi valabilă pentru toate şcolile de muzică existente atunci. Conţinutul Programei era foarte diferit de repertoriul cu care veneau elevii care lucraseră în oraş cu diferite persoane. La testarea elevilor auzeam canzonete italiene cântate la pian cum ar fi:O sole mio, sau Paloma, melodii din balete cum ar fi Copelia şi altele, toate simplificate la maximum, în special la mâna stânga, cea care acompania melodiile.
Toate acestea erau departe de Programă, departe de Bach,Mozart,Beethoven, ale căror lucrări stau la baza oricăriu învaţământ artistic. A trebuit să ducem o muncă intensă de schimbare a mentalităţii părinţilor şi elevilor pentru a putea pune bazele unui învăţământ muzical care să fie la nivelul celorlalte şcoli din ţară şi care să poată chiar concura cu acestea. A schimba mentalităţi şi reflexe acumulate în ani de zile, ni se părea mult mai greu decât de a porni de la zero, adică de a construi pe un teren nealterat. Oferta de cadre a oraşului era foarte redusă şi necorespunzătoare la pian, fapt pe care l-am resimţit eu însămi forte dur, fiind obligată de la 14 ani să fac naveta Craiova - Bucureşti săptămânal, ca să lucrez cu profesori care mă puteau pregăti pentru admiterea la Conservatorul Ciprian Porumbescu, secţia Pian.
Aceste drumuri obositoare au durat 3 ani dar rezultatul lor a fost pozitiv pentru mine. La celelalte instrumente oferta de cadre era bună deoarece exista Filarmonica Oltenia, o permanentă colaboratoare a şcolii şi apoi a Liceului de Muzică.
Instrumentişti de la diverse compartimente au fost profesori mulţi ani, formând elevi care au intrat la Conservator, iar peste ani, elevii liceului au devenit membri ai orchestrei filarmonice, fapt deosebit de bun.
Trebuie totusi sa mentionez ca pentru o perioada scurta de cativa ani, au venit la Craiova doua absolvente de Conservator sectia pian - Veronica Gaspar si Anca Peiovici. De asemenea amintesc contributia Scolii Populare de Arta care prin profesoarele Mihaela Stan si Lizica Ciobanu au ajutat scoala prin munca lor o perioada mai indelungata.
În cele ce urmează voi prezenta câteva rezultate obţinute cu elevii mei, ca profesoară de pian, in cei 39 ani de activitate.








La început, în paralel cu şcoala , am susţinut eu însămi câteva recitaluri acompaniind pe Mihai Constantinescu un mare violonist român care alături de Ion Voicu şi Ştefan Ruha, avea o cariera internaţională şi care ulterior a primit titlul de Maestru Emerit al Artei.
Am acompaniat pe soprana Emilia Petrescu, laureată a Premiului de Stat.






Am cântat Finalul din Fantezia pentru pian, cor şi orchestră de Beethoven.













Am acompaniat o soprană de la Opera din Cluj. Din păcate afişul s-a pierdut.




După patru ani de muncă intensă am reuşit s-o pregătesc pe Daniela Oane, elevă în clasa a IV-a, să cânte cu Filarmonica partea I-a din Concertul în re major de J. Haydn.



A fost prima elevă de la pian a şcolii, care a reuşit această performanţă. Concertul Danielei Oane a marcat începutul etapei de progres artistic la pian, drum dificil pe care şcoala a înaintat mereu de atunci.
Activitatea mea pianistică nu a continuat, deoarece obligaţiile faţă de şcoală şi familie erau, la un loc,copleşitoare pentru mine. Norma didactică era, pe atunci, de 24 ore pe săptămână, în loc de 18 ore ca acum, sau 16 ore pentru profesori cu gradul I. Având în vedere numărul mare de elevi şi lipsa de cadre didactice, am fost obligaţi să ne asumăm, la început, o normă si jumătate pentru mai mulţi ani.
Erau apoi ,,şedinţele'' numeroase, lungi şi inutile, o măcinare a timpului vieţii noastre. Cine nu a trăit acea perioadă nu poate inţelege, de aceea nu insist asupra acestui aspect.
Să mai pomenesc oare de ,, munca patriotică'' facută pe câmpuri alături de elevii şcolii ?
Această noţiune nu mai există astăzi şi nimeni nu ar înţelege ce a însemnat ea. Elevi instrumentişti şi profesorii lor culegeau de pe câmp roşii sau alte legume, depănuşau porumb, expunându-şi degetele la diferite înţepături, ce duceau de multe ori la infecţii în acele condiţii. Făceam cu toţi o muncă neproductivă, deci inutilă, care în plus ne fura timpul de studiu, timpul pe care ar fi trebuit să-l petrecem alături de elevii noştri la şcoală sau cu copiii noştri acasă. Dar, poate că tocmai acesta o fost scopul real al unor astfel de activităţi nefolositoare şi dăunătoare să ne macine timpul vieţii şi să ne indepărteze de familiile noastre şi de elevii cu care lucram ore în plus, ca să putem obţine rezultate mai bune. Acestea sunt, în linii foarte mari, condiţiile în care am lucrat zeci de ani. Tot în linii foarte mari doresc să înfăţişez modul de organizare şi funcţionare a şcolii. După câţiva ani petrecuţi în clădirea pe care am evocat-o la început şi care nu mai există astăzi, şcoala s-a transformat în liceu şi s-a construit clădirea în care îşi desfăşoară şi acum activitatea ,,Liceul de Artă Marin Sorescu'' .
De multe ori s-a întâmplat ca, la examenul de verificare a aptitudinilor pentru elevii ce urmau să intre în clasa I-a, părinţii să spună ,,Dorim să ne aducem copilul aici, fiindcă e o şcoală mai uşoară şi fiindcă nu-l duce capul la altceva''. Realitatea este însă contrară acestei concepţii. Liceul are partea de cultură generală, liceul propriu-zis, care are aceleaşi obiecte de învăţământ şi aceeaşi programă ca toate liceele din ţară. În plus sunt:
1. Secţia instrumentală şi canto, partea muzicală a liceului şi
2. Secţia de arte plastice care îşi începe cursurile din clasa a V-a.
Un elev care intră la Liceul de Artă şi optează pentru una din aceste secţii, va face practic două licee. Munca artistică este deosebit de grea şi necesită nu numai talent şi inteligenţă ci şi voinţă de studiu, rezistenţă fizică şi psihică.Exigenţa profesorilor este impusă de dorinţa profesorilor de a forma elevi cât mai buni,capabili să apară în concertele de pe scena Filarmonicii, la concursuri naţionale şi chiar internationale. Desigur că acest lucru nu era posibil cu toţi elevii, ci doar cu aceia care întruneau calităţile necesare progresului artistic.Directorul şi conducerea liceului se ocupau de coordonarea activităţii atât de complexe a unei astfel de şcoli. Le revenea sarcina deosebit de grea de întreţinere a localului, de urmărirea unor lucrări de reparaţii şi construcţii, de procurarea unor instrumente corespunzătoare, de realizarea unor condiţii cât mai bune pentru desfăşurarea învăţământului liceal şi mai ales artistic.
Astfel, s-a construit cu timpul Sala de Concerte a şcolii, modernă, elegantă şi cu acustică bună. În holul Sălii de Concerte s-au organizat, in cursul anilor, nenumărate expoziţii de arte plastice, in care elevii cei mai talentaţi îşi expuneau lucrările. Desigur că asemenea construcţii de anvergură ca Sala de Concerte nu ar fi fost posibile fără aprobarea şi finanţarea conducerii de atunci a oraşului, judeţului şi Ministerului de resort, având în vedere sumele uriaşe necesare unor astfel de clădiri. Tot cu acest sprijin s-a construit o clădire cu două etaje între liceul iniţial şi Sala de Concerte, în care erau mai multe săli destinate orelor de instrumente, izolate fonic şi dotate cu piane de mai bună calitate. Activitatea conducerii şcolii a fost întotdeauna meritorie sub acest aspect, demnă de aprecieri pozitive, dar ea coincide, în mare, cu cea a oricărei alte şcoli oricât de mare ar fi. Această apreciere nu diminuează efortul sau realizările din acest domeniu în şcoală, ci creează doar o delimitare necesară între diferitele aspecte ale celor trei ,,compartimente'' , liceu, secţia muzicală, sectia arte plastice. Problemele de învăţătură,disciplină şi altele erau supravegheate şi rezolvate pe cât posibil la clasele I-IV de o învăţătoare care era şef de catedră la aceste clase, iar la V-XII de diriginţii fiecărei clase, aşa cum se intâmplă la toate şcolile.
Ceea ce a fost întotdeauna deosebit la Liceul de Artă este tocmai activitatea artistică a celor două secţii: Muzică şi Arte Plastice. Dacă la Arte Plastice cadrele didactice aveau studii corespunzătoare activităţilor în şcoală, erau oameni de cultură, talentaţi, creatori de artă, nu acelaşi lucru se întâmpla la Muzică. Aş dori să citez câteva nume de profesori de la Artele Plastice care au făcut cinste şcolii prin pregătirea pe care o aveau şi prin munca lor de formare a elevilor talentaţi: Ilie Marineanu- Istoria artei, Ilie Berindei- sculptură, Suzana Fântânariu- grafică, Ştefan Brădiceanu- pictură, Elena Berindean- ceramică, Cicios Costas- pictură, Mihai Trifan- pictură şi alţii.
Am spus că la Muzică situaţia nu era atât de bună din punct de vedere al pregătirii profesorilor.
Filarmonica a fost mereu o sursă şi rezervă de cadre pentru instrumentele cu coarde,de suflat şi percuţie. La pian situaţia era mai grea, deoarece existau foarte puţini absolvenţi ai acestei secţii, chiar la nivel de ţara. Foarte mulţi ani,totalul locurilor la cele trei Conservatoare (Bucuresti,Cluj,Iaşi) a fost între şapte şi zece pianişti. După absolvirea Conservatorului, cei care puteau se duceau în oraşele în care locuiau familiile lor. Celor care ar fi venit in Craiova, nu li se putea oferi locuinţă, ceea ce pe mulţi i-a oprit să opteze pentru acest oraş. Când m-am încadrat în 1957, datorită calificării mele am fost numită şefă de catedră la pian, unde am activat 32 de ani. Alţi şefi de catedră mai activau la vioară, unde erau de asemenea mulţi elevi,apoi la suflători şi la alte compartimente. Nu pot să citez nume de profesori de la celelalte instrumente deoarece erau mulţi şi, de-a lungul anilor s-au schimbat mereu din motive de vârstă, sănătate sau altele.
Doar la Pian erau în medie 16 profesori. Nici pe aceştia nu-i numesc din aceleaşi motive menţionate mai sus.
Am să amintesc aici, în mare, doar activitatea ce se desfăşura în cadrul catedrei de pian, "felia" de care eram eu răspunzătoare.
Lunar aveau loc şedinţe de catedră, in care se prezentau referate pe teme de specialitate, legate de problemele ce se iveau în munca cu elevii la clasă, sau probleme mai generale cum ar fi: poziţia corpului şi a braţelor la pian în diferite situaţii impuse de partitură, obţinerea unor sunete de diferite calităţi, necesare realizării expresive a unor lucrări cu stiluri diferite, etc...Tot în cadrul şedinţelor de catedră aveau loc audiţii de pe discuri în diferite interpretări.
Audiam în special lucrările de J.S.Bach care se cântau la cls. I-IV şi ale căror ornamente ridicau deseori probleme.
O activitate deosebit de importantă în cadrul catedrei era aceea a verificărilor trimestriale. Acestea aveau drept scop constatarea nivelului la care elevii îşi însuşeau repertoriul pianistic în scopul de a putea remedia din timp greşelile ce se iveau.
Verificările trimestriale ofereau elevilor un stimulent în pregătirea lor deoarece acestea se desfăşurau în faţa unei comisii alcătuită din profesorii de pian care aveau elevi în ziua planificată şi şefa de catedră care era prezentă permanent.
Sigur că această muncă desfăşurată în folosul elevilor şi deci al şcolii, nu a fost remunerată niciodată, deşi era foarte obositoare şi se desfăşura pe mai multe zile, pentru a nu perturba învăţământul general (orele de la clasă).
Rezultatele s-au văzut în timp, deoarece ne-au permis să ridicăm "ştacheta" şi să creem o concurenţă şi o dorinţă de progres în mintea şi sufletul elevilor.
Activităţi au fost multe şi diferite, având drept scop ridicarea nivelului profesional al elevilor.
Voi prezenta doar rezultatele mele, pe care le pot susţine cu afişele pe care le mai am şi cu câteva articole din ziare.






Diana Balint, eleva mea, care apare în acest afiş a fost extrem de inteligentă, pasionată de muzică, interesată de ceea ce făcea şi de aceea studia mult, având rezultate foarte bune.








În afişul alăurat cei trei pianişti care cântă cu orchestra Filarmonicii Oltenia, au fost elevii mei:

Florina Toma clasa a IX-a

Păstorel Soare clasa a X-a

Diana Balint clasa a X-a.



Faptul că au ajuns la acest nivel este o dovadă a talentului şi sârguinţei lor.


Dirijorul acestui concert, Alexandru Piculeaţă, a fost elevul Liceului de Artă. A făcut vioara şi după terminarea conservatorului a devenit membru al filarmonicii din Craiova.


A fost foarte talentat şi din acest motiv a abordat şi domeniul dirijatului orchestral.








Cristina Popescu, pianista din acest concert a fost o elevă talentată, sensibilă, inteligentă, cu pasiune pentru muzică.


Cristina Popescu, Carmen Mateiu şi Laura Leonte s-au remarcat de mai multe ori, obţinând premiile doi şi trei pe ţară la aceste olimpiade. Profesoara Adina Pasăre care a acompaniat la pian elevii de la vioară în acest concert, mi-a fost de asemenea elevă în clasele V-XII. La Conservator a făcut orga, din pasiune pentru acest instrument.






La acest concert am avut cinci elevi, clasa mea de pian fiind alcătuită din şapte elevi în total. Elevii din clasele mari participau, în paralel şi la Olimpiade care se numeau, pe atunci ,,Concursuri pe meserii" pentru Liceele de Artă.









La acest Concert au cântat elevii mei din clasele mai mari. Cele trei eleve Laura Leonte, Carmen Mateiu şi Cristina Popescu participau cu succes şi la Olimpiade contribuind la crearea unei imagini din ce în ce mai bune a liceului în întreaga ţară, care participa la aceste olimpiade.















Nivelul artistic al Liceului a crescut mult, raportat la primii ani şi aceasta este o dovadă de netăgăduit a muncii desfăsurată de elevii şi profesorii care promovau elevi ce puteau concura la nivel de ţară.
















În acest recital Laura Leonte prezintă o parte din programul pregătit pentru examenul de la Conservator. După absolvirea acestuia, Laura Leonte a fost numită pianistă la Filarmonica din Braşov, unde activează şi astăzi. A facut turnee în străinătate şi a stat o perioadă mai lungă în Mexic.




Fotografiile fraţilor Marx.













Marx Erich

Marx Siegfried



Afişele s-au pierdut, dar au rămas fotografiile foştilor mei elevi Marx Erich şi Marx Siegfried, al doilea fiind surprins la sfârşitul unui concert cu Filarmonica Oltenia. Marx Erich cântă tot pe scena filarmonicii. După ce au plecat din România, în urmă cu mulţi ani, au devenit profesori de pian şi dirijori la diferite şcoli sau formaţii muzicale din fostul spaţiu al RFG.



În ultimii ani, înainte de pensionarea mea la cerere (1 decembrie 1989) s-a remarcat o elevă, Mariana Muscaliuc, care a început pianul la clasa profesoarei Hermina Pop, iar în clasa a II-a din pricina unor probleme de sănătate, la cererea profesoarei, a trecut la clasa mea. Fiind foarte bine pregătită încă de la început de profesoara Hermina Pop, eleva Mariana Muscaliuc a putut obţine din clasa a II-a rezultate foarte bune la concursuri. Printre rezultatele obţinute în cei patru ani cât a fost eleva mea, se remarcă Premiul I la Lira de Aur, la Concurs Naţional de la Suceava şi Premiul I la Concursul Naţional de Interpretare pe ţară, aşa cum se vede în programul alăturat.











Mariana Muscaliuc a fost o elevă talentată care a făcut impresie foarte bună juriilor alcătuite din profesori de pian de la diferite licee din ţară şi chiar conservatoare uneori.




Este momentul să-i mulţumesc maestrului Teodor Costin pentru generozitatea cu care a sprijinit paşii timizi spre Artă ai elevilor de la liceu.




Atât ca dirijor cât şi ca director al Filarmonicii Oltenia timp de decenii, a contribuit la ridicarea nivelului artistic al elevilor instrumentişti, oferindu-le şansa de a păşi pe podiumul unei săli de concert şi de a cânta chiar cu o orchestră ca aceea a Filarmonicii Oltenia din Craiova, stimulent extraordinar pentru elevi.




Am stat un an acasă (1989-1990), ca pensionară, după care m-am reangajat. După o absenţă de un an de la şcoală, nu-mi puteam revendica elevii foarte buni cu care lucrasem mai mulţi ani şi care fuseseră laureaţi la diferite concursuri. Am luat deci alţi elevi, în clase mici, deoarece nu ştiam cât voi rămâne în şcoală. Dintre aceştia s-au remarcat trei: Rebeca Omordia, Denisa Zorzon şi Vlad Moldoveanu.





















Concursurile naţionale de interpretare muzicală aveau loc la Deva şi Târgu-Jiu anual şi uneori la Craiova, începând din 1995.


























La concursurile naţionale comisiile erau alcătuite din profesorii cei mai prestigioşi de la clasele de pian ale diferitelor licee.



La Concursul Internaţional Pro Piano comisia avea în componenţă profesori de pian de la Conservatorul din Bucureşti şi Cluj cât şi profesori de pian din diferite ţări.



Sunt mulţi elevi pe care ar trebui să-i amintesc aici, sper să mă ierte dacă nu o fac.




Am tipărit două lucrări de specialitate, scrise cu dorinţa de a fi de folos elevilor mei.














Rezultate foarte bune s-au obţinut şi la vioară, suflători, percuţie, pian, arte plastice. Profesorii respectivi vor scrie despre ele desigur.




Am aşternut aceste rânduri cu gândul că rezultatele obţinute de-a lungul anilor cu elevii mei nu-mi aparţin doar mie, sau celor pe care i-am îndrumat ci în primul rând şcolii care a căpătat prestigiu prin aceşti elevi. Acest prestigiu trebuie să-l menţină, păstrând vie în memoria colectivă, nu numai ce se întâmplă AZI, ci cum a evoluat şcoala de la început şi până astăzi şi rezultatele obţinute de-a lungul timpului . Acest lucru îi va da o imagine completă pentru un viitor cât mai bun.




Temelia creată de profesorii din acei ani a făcut posibil un prezent favorabil care la rândul lui este o condiţie a unui viitor bun, fără de care şcoala nu ar putea exista.